Descrierea speciilor

Barbastella barbastellus (liliacul cârn) Specie de talie medie, denumită după botul scurt şi bombat. Vânează fluturi mici, ţânţari şi insecte în păduri de foioase, în jurul vegetaţiei de pe marginea apelor, dar şi peste suprafeţe de apă. Vara folosește scorburi sau fisurile de sub scoarţa arborilor bătrâni. Coloniile de naştere sunt formate din 10-15 femele. Hibernează în adăposturi subterane sau scorburi de copaci. Este rezistent la frig, în peşteri poate fi întâlnit în apropierea intrării.

Myotis myotis (liliacul comun mare) Cea mai mare specie din genul Myotis din Europa, cu bot lat şi urechi relativ mari. Vânează gândaci, miriapode şi păianjeni, capturând o parte importantă din pradă direct de pe sol. Coloniile de naştere alcătuite uneori din câteva mii de exemplare pot fi găsite în turnuri de biserici, poduri spaţioase sau în peşteri. Hibernează în adăposturi subterane. Poate parcurge distanţe de peste 10 km de la adăposturi până la habitatele de hrănire. În România este o specie răspândită şi comună, prezentă în toate regiunile ţării. Probabil ţara noastră găzduieşte una dintre cele mai semnificative populaţii la nivel european.

Myotis oxygnathus (liliacul comun mic) Specie de talie mare din genul Myotis, deşi este puţin mai mică decât M. myotis. Are un bot mai scurt şi urechi mai mici, respectiv de multe ori o pată albă de păr între urechi. Vânează insecte şi fluturi de noapte. Coloniile de naştere pot fi găsite în clădiri sau în adăposturi subterane, fiind alcătuite uneori din câteva mii de exemplare. Hibernează în adăposturi subterane. Cohabitează des cu liliacul comun și liliacul cu aripi lungi. În România este o specie răspândită şi relativ comună, prezentă în toate regiunile ţării, cu colonii importante atât în peşteri, cât şi în clădiri. De obicei formează colonii mixte cu liliacul comun (Myotis myotis).

 

Myotis bechsteinii (liliacul cu urechi mari) Specie de talie medie, cu cele mai mari urechi din genul Myotis din România. Specie caracteristică pădurilor mature de foioase, cu mulţi arbori bătrâni, preferă să vâneze artropode, şi insecte incapabile de zbor. Poate fi prezent şi în păduri mixte sau de conifere. Coloniile de naştere, alcătuite din 10-30 de femele sunt localizate în scorburi. Hibernează în diferite tipuri de adăposturi subterane şi în scorburi. În România specia a fost semnalată în diferite regiuni ale ţării, însă datele referitoare la distribuţia speciei sunt destul de puţine.

 

Myotis nattereri – liliacul lui Natterer

Are blana de pe partea ventrală albă. Este prezent de la altitudini joase până în zona montană. Adăposturile de vară pot fi atât în scorburi cât şi în clădiri. Hibernează în adăposturi subterane, peşteri, mine, tunele, pivniţe, fisuri în stâncă. Foloseşte habitate foarte variate de la păduri de foioase la cele de conifere, grădini, livezi, păşuni, vegetaţia situată la malul apelor. Are un zbor manevrabil, uneori foarte lent şi planat în apropierea vegetaţiei sau a solului, capturând o parte a prăzii de pe frunze sau de pe sol. Vânează frecvent şi deasupra suprafeţelor de apă.

 

Myotis emarginatus – liliacul cărămiziu

Marginea liberă a uropatagiului prezintã uneori peri vizibili, dar de obicei cu păr rar, scurt şi moale care uneori se observă greu sau poate fi chiar absent. Coloniile de vară pot fi găsite în podurile clădirilor, uneori chiar şi în oraşe mari, sau în peşteri. Formează frecvent colonii mari, de sute de exemplare, adesea împreună cu alte specii, în primul rând cu specii de Rhinolophus sau cu Myotis myotis. Hibernează în peşteri, mine, pivniţe, ca indivizi izolaţi sau în grupuri mici, la temperaturi relativ ridicate (6-12°C). Vânează în păduri de foioase, deasupra păşunilor cu arbori, tufărişurilor, evitând habitatele deschise. Zboară aproape de vegetaţie şi în coronament, capturând prada şi de pe frunze.

 

Myotis alcathoe – liliacul mustăcios Alcathoe

Liliac mustăcios de talie mică. Blana de pe partea dorsală este roșiatică, rareori de nuanță aurie. Are cel mai scurt bot dintre liliecii mustăcioși. Fiind recent descrisă sunt foarte puține observații referitoare la ecologia speciei. Cele câteva adăposturi de vară cunoscute sunt în fisuri din trunchiul unor arbori bătrâni sau sub scoarța desprinsă a acestora, în general în apropiera unor suprafețe de apă. Toamna în perioasa de împrechere, apare și în peșteri, la fel și în perioada de hibernare. Vânează în văi mici cu cursuri de apă, însoțite de păduri de foiase, în păduri situate în zona montană, peste suprafețe de apă în apropierea vegetației de la mal.

 

Myotis brandtii–liliacul lui Brandt

Adulţii cu un aspect auriu al blănii pe partea dorsală. Faţa, urechile şi aripile sunt de culoare maro, spre maro deschis şi nu maro închis. Baza urechii şi tragusul sunt mai deschise la culoare.

 

Myotis mystacinus – liliacul mustăcios

Miniopterus schreibersii (liliacul cu aripi lungi) Singura specie din genul Miniopterus din Europa, are botul foarte scurt şi o frunte bombată. Urechile sunt scurte şi triunghiulare şi nu depăşesc vârful capului. Vânează insecte mici şi fluturi de noapte. Fiind o specie exclusiv cavernicolă, coloniile se adăpostesc în peşteri pe tot parcursul anului. Preferă intrările mari, respectiv regiunile carstice din zona de deal şi de munte. Poate forma colonii de peste 10.000 de exemplare. În România are efective semnificative în sudul şi vestul ţării, precum şi în Dobrogea. În ţara noastră liliacul cu aripi lungi a dispărut din aproape jumătate din adăposturile unde a fost menţionată în literatura de specialitate cu patru decenii în urmă.

 

Hypsugo savii – liliacul lui Savi

Blana de pe partea dorsală lungă şi închisă la culoare, cu vârfurile auriu deschis, contrastând cu blana de pe partea ventrală, albă în cazul indivizilor adulţi. Juvenilii au o culoare mai uniformă, maronie sau gri-închis, fără fire de păr cu vârfurile deschise la culoare. Se adăpostesc în cavităţile clădirilor, în crăpături de stâncă, fisuri situate în zona de intrare a peşterilor, uneori şi în structura podurilor. Vânează peste păşuni, fâneţe, suprafeţe de apă, tufărişuri, în localităţi, în jurul corpurilor de iluminat; arată o adaptare bună la mediul antropic, uneori fiind frecvent şi în oraşe mari. Are un zbor rapid, uneori la înălţimi considerabile, cu schimbări de direcţii mult mai rare ca în cazul speciilor Pipistrellus.

 

Vespertilio murinus – liliacul bicolor

Blana de pe partea dorsală de culoare maro închis sau negricioasă la rădăcină, având aspect argintiu datorită vârfurilor albe ale firelor de păr. Ventral albicioasă sau albă, demarcată clar de partea dorsală. În cazul exemplarelor juvenile şi în cazul unor adulţi este mai mult gri. Adăposturile sunt în general în clădiri, în cavităţile zidurilor sau în spatele obloanelor, frecvent în construcţii situate în zone montane, dar şi în clădiri înalte din localităţi sau fisuri de stâncă. Vânează deasupra suprafeţelor de apă şi a vegetaţiei situate în jurul acestora, terenuri agricole, pajişti, în localităţi frecvent în jurul corpurilor de iluminat. Zborul este foarte rapid şi rectiliniu, asemănător cu cel al speciilor Nyctalus, zburând la înălţimi considerabile (10-40m).

 

Rhinolophus ferrumequinum (liliacul mare cu potcoavă) Specie de talie mare, este totodată cea mai mare specie din genul Rhinolophus din Europa. În timpul repausului sau hibernării indivizii se învelesc în aripi. Pe timpul iernii, în perioada de hibernare, indivizii se adăpostesc predominant în adăposturi subterane (peşteri, mine părăsite), dar în perioada de vară se pot întâlni şi în clădiri, unde formează colonii de naştere. Sunt cunoscute colonii cu peste 1.000 de exemplare. În România este o specie răspândită şi relativ comună, în special în Carpatii Meridionali şi Occidentali, cu câteva înregistrări în Carpaţii Orientali şi în Dobrogea.

Rhinolophus hipposideros (liliacul mic cu potcoavă) Cea mai mică specie din genul Rhinolophus din România, vânează insecte, fluturi de noapte şi păianjeni. În timpul repausului sau hibernării indivizii se învelesc în aripi. Pentru hibernare, specia foloseşte exclusiv adăposturi subterane, peşteri şi mine părăsite, unde se poate observa în hibernare izolată, fără formarea coloniilor. În perioada de naştere, se poate observa predominant în clădiri, formând colonii mici, de câteva zeci de femele. În România este prezent în toată ţara.

Rhinolophus blasii – liliacul cu potcoavă a lui Blasius

Are spatele gri-maroniu, burta aproape albă sau alb-gălbui. Adăposturile sunt aproape exclusiv peşteri situate în zone carstice, acestea fiind populate pe tot parcursul anului. Din anii ‘70 există semnalări ale unor colonii din clădiri. Preferă mozaicuri de habitate cu păduri de foioase, zone semi-împădurite sau deschise cu arbori răzleţi, garduri vii. Are un zbor destul de agil, vânează la înălţime mică (0.5-5m), aproape de sol sau vegetaţie. În România este prezentă numai în sud-vestul ţării, fiind semnalată până în prezent in Banat şi Oltenia.

 

Rhinolophus mehelyi – liliacul cu potcoavă a lui Mehely

Culoarea blănii pe abdomen este albicioasă, iar pe spate gri-maroniu, în cazul indivizilor adulţi existând o delimitare cromatică clară între partea dorsală şi cea ventrală. Poate fi întâlnită în peşteri din zone carstice la altitudini până 700m. Adăposturile de vară şi de iarnă sunt aproape exclusiv în peşteri, câteodată în mine. Foarte rar exemplare solitare pot fi întâlnite în clădiri sau pivniţe. Vânează într-o varietate de habitate incluzând păduri de foioase, zone de stepă, păşuni, uneori chiar terenuri agricole, arătând o preferinţă clară pentru habitatele deschise. Are un zbor foarte manevrabil, în general vânează aproape de sol sau de vegetaţie, până la înălţimea de 6m.

Rhinolophus euryale – liliacul mediteranean cu potcoavă

Blana are nuanţe de gri pe partea ventrală, nu atât de albicioasă ca în cazul lui Rhinolophus mehelyi. Arată o legătură strânsă cu regiunile carstice. Adăposturile de vară sunt reprezentate în primul rând de peşteri, dar în zonele nordice ale arealului de răspândire poate fi găsită şi în podurile clădirilor. Hibernează în peşteri şi galerii de mină, unde poate forma colonii de mii de exemplare. Are un zbor foarte agil şi manevrabil, vânează în primul rând în păduri de foioase, păduri situate în apropierea suprafeţelor de apă, peste plantaţii, tufărişuri, evitând  habitatele deschise. Poate fi observat vânând atât aproape de sol, cât şi la marginea pădurilor sau în coronament la înălţimi de peste 20m.

Share: Share on FacebookShare on Google+Email this to someone