Determinator

Determinator


Cheie de determinare pentru lilieci.

Au excrescenţe nazale, se învelesc în aripi Rhinolophus hipposideros
Antebraţul 37-42 mm
Rhinolophus euryale
Antebraţul 43- 51 mm
Rhinolophus ferrumequinum
Antebraţul 53-61 mm
Rhinolophus blasii
Antebraţul 42-49 mm
Rhinolophus mehelyi
Antebraţul 50 55 mm
Tragusul de diferite forme
Nu se îngustă treptat
Vărful firelor de păr argintiu pe partea dorsală, la nivelul gâtului blana aproape albă Vespertilio murinus
Antebraţul 40-47 mm
Nu are epiblemă, blana aproape gri Miniopterus schreibersii
Antebraţul 45-48 mm
Blana uniform colorat ,
tragus în formă de ciupercă
Nyctalus leisleri
Antebraţul 39-46 mm
Nyctalus noctula
Antebraţul 48-58 mm
Nyctalus lasiopterus
Antebraţul 63-69 mm
Ultima vertebră nu este inclus în uropatagiu Hypsugo savii
Antebraţul 30-38 mm
Eptesicus nilsonii
Antebraţul 38-43 mm
Eptesicus serotinus
Antebraţul 48-58 mm
Lungimea antebraţului sub 38 mm - deosebirea speciilor după dentaţie Pipistrellus pipistrellus
Antebraţul 28-34 mm
Pipistrellus nathusii
Antebraţul 32-37 mm
Pipistrellus kuhlii
Antebraţul 31-36 mm
Urechile legate între ele printr-o membrană de piele Plecotus auritus
Antebraţul 37-42 mm
Falanga degetului unu peste 6 mm
Plecotus austriacus
Antebraţul 37-45 mm
Falanga degetului unu sub 6 mm
Barbastella barbastellus
Antebraţul 36-44 mm
Blana aproape neagră
Tragusul se îngustă treptat Urechea mai lungă decât jumătatea antebraţului Myotis bechsteinii
Antebraţul 39-47 mm
Urechea mai scurtă decât jumătatea antebraţului Lungimea antebraţului peste 50 mm Urechea mai lungă decât 26 mm Myotis myotis
Antebraţul 56-68 mm
Urechea mai scurtă decăt 26 mm Myotis blythii
Antebraţul 50-62 mm
Lungimea antebraţului sub 50 mm Pintenul ajunge la 2/3 din uropatagiu Plagiopatagiul se inseră la mijlocul tălpii Myotis daubentoni
Antebraţul 33-41mm
Plagiopatagiul se inseră pe tibie Myotis capaccinii
Antebraţul 38-44 mm
Plagiopatagiul se inseră pe călcâi Myotis dasycneme
Antebraţul 43-50 mm
Pintenul nu ajunge la 2/3 din uropatagiu Urechea împinsă în faţă depăşeşte nasul cu 1/10 din lungimea sa Cele două specii se diferenţiază pe baza dentaţiei Myotis mystacinus
Antebraţul 30-37 mm
Myotis brandtii
Antebraţul 31-39 mm
Urechea împinsă în faţă depăşeşte nasul cu 1/4 din lungimea sa Blana cărămiziu, urechea prezintă o incizie eproape în unghi drept Myotis emarginatus
Antebraţul 36-42 m
Marginea uropatagiului prezintă fire de păr în formă de cărlig Myotis nattereri
Antebraţul 36-43 mm

Text: László Szántó
Desen: Katalin Moscu

Introducere

Liliecii sunt reprezentanţi ai singurului ordin de mamifere capabile de zbor activ. Membrul posterior s-a transformat în aripă, prin alungirea şi unirea oaselor antebraţului şi prin alungirea falangelor şi metacarpienelor care susţin o membrană subţire de piele bogat vascularizată şi cu capacităţi mari de regenerare. Având o viaţă nocturnă, ei au acces la o bază trofică neexploatată de alte animale. Unii lilieci (toate speciile din Subordinul Microchiroptere şi două specii din Subordinul Macrochiroptere) se folosesc de ultrasunete pentru deplasarea prin zbor din timpul nopţii, ei "văzând" cu urechile. Având în vedere aceste caracteristici, este uşor de înţeles de ce liliecii prezintă un număr atât de mare de specii (circa 980 specii aparţinând la 17 familii şi 2 subordine) şi cum au populat aproape toate continentele, existând specii care trăiesc şi peste cercul polar de nord.
Liliecii s-au specializat la mai multe tipuri de hrană: insecte, fructe, polen, peşti, broaşte, sânge. Cei din Europa sunt exclusiv insectivori, numărând 30 de specii aparţinând la 3 familii, dintre care 28 se regăsesc şi în ţara noastră. Toate speciile din Europa datorită poziţiei continentului sunt constrânşi să hiberneze sau să migreze pe distanţe mari. Acest comportament de adaptare la perioada nefavorabilă e caracteristic numai speciilor din zona temperată, cei de la tropice nehibernând.
Populaţiile de lilieci din Europa s-au redus drastic în ultimele decenii din cauza reducerii habitatelor naturale, folosirii excesive a insecticidelor şi deranjării locurilor de hibernare şi reproducere. Liliecii folosesc ca adăpost peşteri, scorburi de copaci, fisurile stâncilor şi poduri părăsite. România cu cele peste 13000 de peşteri reprezintă un refugiu şi un centru populaţional pentru liliecii din Sud-estul Europei. Liliecii din România aparţin la două familii ale subordinului Microchiroptere:
Fam. Rhinolophidae, liliecii cu potcoavă,
au excrescenţe cărnoase pe nas, cu rol în dirijarea fasciculelor de ultrasunete emise prin nări. În timpul repausului se învelesc cu aripile. În România această familie este reprezentată prin 5 specii.
Fam. Vespertilionidae este reprezentată de lilieci fără excrescenţe nazale, cu nasul neted. Urechile prezintă tragus şi au pinten. In România această familie cuprinde 23 de specii.

Familia Rhinolophidae (lilieci cu potcoavă)

Excrescenţele nazale sunt caracter de specie (potcoavă, lance, şa), dar ele se pot observa bine numai la animalele capturate, iar acest lucru este de evitat mai ales în timpul hibernării. Ei atârnă liber sau în mici cavităţi, niciodată nu se regăsesc în fisuri, solitari sau formând colonii, învelindu-se în aripa lor. Prezintă o pereche de glande mamale false, cu rol în agăţarea puilor de femelă. Speciile aparţinând acestei familii se pot deosebii după mărime sau după caracterele morfologice pe care le prezintă. Cele cinci specii europene ale acestei familii (în total circa 70 de specii în toată lumea) sunt considerate ca fiind periclitate în toată Europa.

Înapoi

Liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum)

este cel mai mare dintre Rhinolophidae, partea superioară a şei este scurtă şi rotunjită, iar cea inferioară are un profil ascuţit. Corpul fără coadă are lungimea de 57-71 mm, antebraţul are peste 53 mm lungime şi prezintă o greutate de 17-34 g. Spatele are o culoare gri-maroniu sau fumurie cu nuanţe cărămizii, iar burta este gri-albui sau alb-gălbui. În peşteri formează colonii mari de hibernare, de sute de exemplare, iar coloniile de reproducere se formează cel mai adesea în poduri. În ţara noastră are populaţii relativ mari.

Înapoi

Liliacul mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros)

cel mai mic dintre liliecii cu potcoavă, partea superioară a şei este scurtă şi rotunjită, cea inferioară fiind vizibil mai lungă şi ascuţită din profil. Are mărimea corpului de 37-45 mm, antebraţul de 37-42.5 mm lungime, greutate 5.6-10 g, spatele de culoare maro-fumuriu şi burta gri-albui. Acestei specii îi sunt caracteristice coloniile mici, de maxim 30 în mod excepţional 100 de exemplare, formează colonii laxe la intrarea peşterilor, sau în podurile clădirilor părăsite. Este o specie întâlnită frecvent, dar în număr mic.

Înapoi

Liliacul mediteranean cu potcoavă (Rhinolophus euryale)

are mărime intermediară în cadrul speciilor precedente, partea superioară a şei este vizibil mai lungă şi este puţin înclinată în jos, partea inferioară văzută din faţă este lat rotunjit, corpul are 43-58 mm lungime, iar antebraţul 43-51 mm şi o greutate de 817.5 g. A doua falangă a degetului IV este de peste două ori mai lungă ca prima, spatele este de culoare gri-maronie sau fumurie, cu nuanţe cărămizii, iar burta gri-albicios sau alb-gălbui. E o specie exclusiv cavernicolă, cândva abundentă în ţara noastră formând colonii de mii de indivizi, însă în prezent colonii mai mari se regăsesc în peşterile din sudul ţării.

Înapoi

Liliacul cu potcoavă a lui Blasius (Rhinolophus blasii)

foarte asemănător cu specia precedentă, partea superioară a şei este mai lungă ca cea inferioară, fiind dreaptă, partea inferioară văzută din faţă este îngust-rotunjit, corpul are lungimea de 44-54 mm, iar antebraţul de 42-48.9 mm. A doua falangă a degetului IV este maxim de două ori mai lungă ca prima, spatele gri-maroniu, burta aproape albă sau alb-gălbui. Specie sudică ce trăieşte exclusiv în peşteri. Cândva forma colonii mari, de sute de exemplare, în prezent rar întâlnit în partea sudică a ţării noastre.

Înapoi

Liliacul cu potcoavă a lui Mehely (Rhinolophus mehelyi)

de mărime asemănătoare celor două specii precedent, partea superioară a şei este relativ rotunjită, numai puţin mai lungă ca cea inferior, lungimea corpului este de 55-65 mm, antebraţul are 50-55 mm. Adoua falangă a degetului IV este de peste două ori mai lungă ca prima falangă, spatele de culoare gri-maronie, burta aproape albă. În jurul ochilor prezintă "ochelari", firele de păr din jurul ochilor fiind de culoare maro închis. este o specie sudică, ce trăieşte exclusiv în peşteri şi care cândva forma colonii de sute de exemplare. În prezent este o specie rară.

Familia Vespertilionidae (lilieci cu nas neted)

Urechea are tragus, o formaţiune de piele cu rol în direcţionarea ecoului în urechea medie. Tragusul are diferite forme: lanceolată, cu aspect de ciupercă, etc. Uropatagiul prezintă o formaţiune cartilaginoasă numită pinten la unele specii cu epiblemă. Dentiţia poate fi singurul caracter de determinare a unor specii. Nu se înfăşoară în aripi în timpul repausului, se pot regăsi atârnând liber cât şi în fisuri, unele formează colonii de mii, chiar zeci de mii de indivizi. În România se regăsesc 23 din cele 24 de specii Europene (familia cuprinzând 35 genuri cu 317 de specii)

Genul Myotis

10 specii europene, toate se regăsesc şi în România, au urechea mai lungă decât lată, cu tragus în general lanceolat şi lung. Deosebirea numai pe baza caracterelor exterioare este nesigură, pe lângă lungimea corpului şi a antebraţului se mai folosesc lungimea şi forma urechii şi a tragusului (caractere greu de măsurat), forma penisului, proporţia pintenului din uropatagiu şi dentiţia.

Înapoi

Liliacul de apă (Myotis daubentonii)

specie de talie mică, lungimea corpului este de 45-55 mm, antebraţul de 33-41 mm, plagiopatagiul se inseră la mijlocul tălpii, pintenul ajunge până la 2/3 din uropatagi, iar ultima vertebră a cozii nu este inclusă în uropatagiu. Spatele este de culoare gri-maroniu, iar burta gri argintiu, cu demarcaţia dintre cele două părţi neclară. Este o specie comună, formând colonii de reproducere de până la 100 de indivizi în scorburile copacilor din apropierea unor cursuri de apă sau lacuri. Hibernează în peşteri, pivniţe, în locuri cu temperatură constantă şi umiditate relativă mare (peste 85%).

Înapoi

Liliacul cu picioare lungi (Myotis capaccinii)

specie de talie medie, cu lungimea corpului de 47-53 mm, a antebraţului de 38-44 mm. Pintenul ajunge până la 2/3 din uropatagiului, iar plagiopatagiul se inseră la 1/5 inferioară a piciorului. Spatele are culoare fumurie, burta gri deschis, graniţa dintre ele fiind neclară. Specie cândva abundentă, prezintă o distribuţie sudică şi formează colonii de mai multe sute de indivizi. Trăieşte exclusiv în peşteri.

Înapoi

Liliacul de iaz (Myotis dasycneme)

specie de talie medie, dar vizibil mai mare ca cea precedentă. Lungimea corpului este de 57-67 mm, a antebraţului de 43-50 mm, pintenul ajunge până la 2/3 a uropatagiului şi plagiopatagiul se inseră pe încheietura piciorului. Spatele este maroniu sau gri-maroniu, iar burta gri-albicios sau alb-gălbui. Specie cândva larg răspândită, astăzi este periclitată în toată Europa. Şi în România este o specie rară, ce formează în poduri părăsite colonii de reproducere de maxim 300 de exemplar şi hibernează în peşteri sau scorburi ale copacilor.

Înapoi

Liliacul mustăcios (Myotis mystacinus)

specie de mărime mică, lungimea corpului de 35-48 mm, a antebraţului de 30-37, pintenul ajunge până la mijlocul uropatagiului. Tragusul prezintă un colorit uniform, penisul nu este dilatat la capăt, vârful celui de al doilea premolar al mandibulei este clar mai jos decât cel dintâi, fruntea este mai bombată ca a speciei următoare, iar plagiopatagiul se inseră la nivelul degetelor piciorului. Spatele este de culoare maroniu închis, gri-maroniu, cu burta de la gri deschis la gri închis. Este frecvent întâlnit, rareori formează colonii mari, trăieşte în scorburi, iar iarna se poate regăsi şi în peşteri ascunzându-se în fisuri. Este o specie periclitată în toată Europa.

Înapoi

Liliacul lui Brandt (Myotis brandtii)

specie de mărime mică, relativ mai mare ca specia anterioară şi foarte asemănătoare cu ea, lungimea corpului fiind de 39-51 mm şi a antebraţului de 31-39 mm. Pintenul ajunge până la mijlocul uropatagiului, baza tragusului prez intă o culoare mai deschisă ca partea superioară, penisul se dilată la capăt, vârful premolarului doi al mandibulei se află la aceiaşi înălţime cu cel al premolarului unu. Spatele este gri-negricios sau gri-maroniu. Este o specie mult mai rară ca cea precedentă, periclitată în toată Europa. Se regăseşte rar în peşteri, iar coloniile de reproducere se întâlnesc în scorburile copacilor.

Înapoi

Liliacul lui Natterer (Myotis nattereri)

specie de mărime mijlocie, cu lungimea corpului de 42-50 mm şi a antebraţului de 36-43 mm. La marginea uropatagiului se găsesc două şiruri de fire de păr în formă de cârlig , care se pare că au rol în hrănire. Pinten în forma literei S ajunge până la mijlocul uropatagiului, spatele are culoare gri deschis cu nuanţe de brun iar burta de un gri mai deschis se delimitează clar de culoarea spatelui. Fiind specie de pădure, este rar întâlnită în peşteri, în fisuri în timpul hibernării, iar coloniile de reproducere, de maxim 80 de femele, se formează în scorburi. Specie periclitată în toată Europa.

Înapoi

Liliacul cărămiziu (Myotis emarginatus)

specie de mărime medie, lungimea corpului de 41-53 mm, a antebraţului de 36-42 mm. Pintenul ajunge până la mijlocul uropatagiului. În treimea superioară a urechii prezintă o incizie aproape în unghi drept. Spatele este cărămiziu sau de culoarea rugini, iar burta gri-gălbui. Specie cândva abundentă, cu colonii de mii de exemplare, astăzi este periclitată în toată Europa. Hibernează în peşteri, atârnând liber pe perete, rareori în fisuri şi formează colonii de reproducere de 500, rar 1000 indivizi, în poduri nederanjate.

Înapoi

Liliacul cu urechi mari (Myotis bechsteini)

specie de mărime medie, cu lungimea corpului de 45-55 mm, a antebraţului de 39-47 mm, pintenul ajunge până la mijlocul uropatagiului. Urechea este relativ mare comparativ cu mărimea corpului, fiind mai lungă decât jumătatea antebraţului, nasul alungit îi conferă aspect de şoarece, spatele este brun cărămiziu, burta gri deschis, iar ultima vertebră a cozii nu este inclusă în uropatagiu. Este specie de pădure, rar întâlnită în peşteri, mai ales în timpul hibernării când atârnă liber, rareori în fisuri. Este periclitat în toată Europa.

Înapoi

Liliacul comun (Myotis myotis)

specie de dimensiuni mari, cu lungimea corpului de 67-79 mm şi a antebraţului de 56-68 mm, are urechi mai lungi de 26 mm. Este uşor de deosebit de celelalte specii după mărime, fiind însă confundat cu liliacul comun mic, însă aceasta are urechile mai scurte de 26 mm. Pintenul ajunge până la mijlocul uropatagiului, spatele este gri-maroniu deschis, iar burta gri-albicios. În România este o specie comună, fiind însă periclitată în vestul Europei. Formează colonii de reproducere, mari, de mii de exemplare, în peşteri şi poduri liniştite şi hibernează în peşteri, atârnând liber sau în fisuri, formând colonii mari sau grupuri mici.

Înapoi

Liliacul comun mic (Myotis blythii)

specie de dimensiuni mari, lungimea corpului de 62-71 mm, a antebraţului de 50-62 mm, iar urechile prezintă sub 26 mm. Se poate confunda uşor cu specia precedentă, dar aceasta are urechile de peste 26 mm, fiind însă uşor de deosebit de celelalte specii ale genului, prin dimensiunile sale mari. Pintenul ajunge până la mijlocul uropatagiului, spatele este de culoare gri cu nuanţe maronii, iar burta gri-albicios. Diferenţa dintre cele două specii se poate vedea numai la studiul craniului şi a dentiţiei. Specie comună în România, formează colonii mixte cu specia precedentă şi foloseşte refugii asemănătoare cu ea.

Genul Nyctalus

Prezintă trei specii europene, toate trei se regăsindu-se şi în România, dintre care doar una este întâlnită şi în peşteri, celelalte două fiind exclusiv specii de pădure. Au urechi scurte, cu tragusul în formă de ciupercă, pinten cu epiblemă clar vizibilă, aripi lungi şi ascuţite.

Înapoi

Liliacul de amurg (Nyctalus noctula)

specie de talie mare, lungimea corpului fiind de 60-82 mm, iar a antebraţului de 48-58 mm. Urechea este lată, triunghiulară, cu capătul rotunjit, tragusul de forma unei ciuperci, spatele brun-ruginiu lucios şi burta maronie. Migrează pe distanţe mari. Este o specie comună în toată Europa, ce formează colonii mari de reproducere în scorburi, fisurile stâncilor şi ale clădirilor; hibernează în scorburi, fisuri, rareori în peşteri.

Genul Eptesicus

Prezintă 32 de specii pe tot globul, cu două specii europene, dintre care una singură a fost evidenţiată în ţara noastră. Sunt specii de mărime mică şi mijlocie, au tragus scurt şi rotunjit, pielea feţei şi a urechilor este neagră, iar ultima sau ultimele două vertebre ale cozii nu sunt incluse în uropatagiu. Au pinten cu epiblemă îngustă şi aripi relativ late.

Înapoi

Liliacul cu aripi late (Eptesicus serotinus)

specie relativ mare, cu lungimea corpului de 62-86 mm, a antebraţului de 48-57 mm. Pielea feţei şi a urechii este neagră, în contrast cu blana înconjurătoare maronie, din faţă se vede un V negru. Ultimele două vertebre ale cozii sunt libere, spatele este de culoare gri-maronie închisă şi burta marogălbui. Specie comună în toată Europa, se regăseşte accidental în timpul hibernării în peşteri, fiind o specie de pădure, ce preferă scorburile şi podurile. Colonia deranjată se retrage în fisuri.

Înapoi

Liliacul nordic (Eptesicus nilsonii)

specie de dimensiuni medii, lungimea corpului de 54,5-63,5 mm, a antebraţului de 38,1-42,8 mm. Ultima vertebră a cozii nu este inclusă în uropatagiu, nasul, urechile şi membrana aripii este de culoare negru-maroniu, blana spatelui de culoare maronie cu capătul firelor aurii, burta auriu maronie. Pintenul ajunge la aproximativ jumătatea uropatagiului, prezintă o epiblemă îngustă. Specie rară, periclitată în toată Europa, se regăseşte în peşteri în parte sudică a Europei, în cea nordică populează clădirile.

Genul Vespertilio

Prezintă două specii dintre care una se regăseşte şi în Europa.

Înapoi

Liliacul bicolor (Vespertilio murinus)

specie de dimensiuni medii, lungimea corpului de 48-64 mm, a antebraţului de 40-47 mm. Ultima vertebră nu este inclusă în uropatagiu, spatele are culoare maronie cu vârful firelor alb-argintii, burta este gri-albicios, iar la nivelul gâtului blana este aproape albă în contrast cu blana spatelui. Tragusul scurt se dilată spre vârf, atingând lăţimea maximă la 2/3 a lungimii sale, pinten cu epiblemă şi aripi relativ înguste. Are două perechi de glande mamare. Specie cândva abundentă în toată Europa, astăzi este o specie rară şi periclitată, populaţiile fiind mult diminuate.

Genul Pipistrellus

Circa 50 de specii în toată lumea, cu 4 specii europene, au urechi mici şi scurte, tragusul mic şi rotunjit, pinten cu epiblemă, blana spatelui şi burţii de aceiaşi culoare şi aripa relativ îngustă, dintre cele patru specii una singură se regăseşte şi în peşteri.

Înapoi

Liliacul pitic (Pipistrellus pipistrellus)

este cea mai mică specie europeană de liliac, cu lungimea corpului de 36-51 mm şi antebraţul de 28-34 mm. Marginea plagiopatagiului uneori prezintă o bandă de culoare deschisă. pinten ajunge până 1/3 a uropatagiului cu epiblemă bine dezvoltată, iar vârful incisivului doi al maxilei nu ajunge la înălţimea vârfului secundar al incisivului unu, primul premolar parţial vizibil din exterior. Este o specie comună în toată Europa. Foloseşte ca adăpost crăpăturile structurilor clădirilor, ale stâncilor, scorburi. Coloniile de hibernare sunt mari, de mii de exemplare, adeseori formându-se în podurile bisericilor, fiind o specie care sa adaptat vieţii urbane într-un mod foarte eficient. O colonie de 60 000 de indivizi a fost descrisă în peştera Şura Mare.

Genul Hypsugo

Gen nou, specia făcând parte din genul Pipistrellus dar pe baza caracterelor morfologice a fost încadrat într-un gen nou.

Înapoi

Liliacul lui Savii (Hypsugo savii)

specie de talie mică, lungimea corpului de 40-54 mm, a antebraţului de 30-38 mm. Tragus scurt cu capătul rotunjit şi înclinat spre interiorul urechii. Blana spatelui brun-gălbui sau brun-maroniu, burta gri-albui sau alb-gălbui. Urechile şi nasul negru-maroniu în contrast cu blana în-conjurătoare, pinten cu epiblemă îngus-tă, ultimele vertebre nu sunt incluse în uropatagiu. Vârful incisivului doi al maxilei nu ajunge la înălţimea vârfului secundar al incisivului unu, primul premolar nu se vede din exterior sau lipseşte.

Genul Plecotus

7 specii în toată lumea dintre care 3 se regăsesc în Europa, două în România. Au urechile de peste 30 mm lungime la bază unite printr-o membrană de piele, pintenul fără epiblemă, pot emite ultrasunetele şi prin nas. Se regăsesc rar în peşteri fiind specii de pădure, se ascund în fisurile stâncilor, scorburile copacilor, crăpăturile zidurilor.

Înapoi

Liliacul urecheat brun (Plecotus auritus)

de dimensiuni medii, lungimea corpului de 42-53 mm, a antebraţului de 37-42 mm şi a urechii de 3141 mm, pintenul ajunge la circa jumătatea uropatagiului, degetul unu al aripii cu falanga mai lungă decât 6 mm, penisul se subţiază la capăt, spatele de culoare brun cenuşiu, burta cenuşiu deschis cu nuanţe gălbui. Specie rară, se regăseşte mai ales în scorburi ale copacilor sau clădiri în zona de munte, rar în peşteri.

Înapoi

Liliacul urecheat cenuşiu (Plecotus austriacus)

de dimensiuni medii, dar mai mare ca specia precedentă, corpul de lungimea 41-58 mm, antebraţul de 37-44,5 mm, urechea de 31-41 mm, falanga degetului 1 mai scurt decât 6mm, penisul se dilată la capăt, spatele cenuşiu cu o nuanţă minimă de maroniu, burta cenuşiu deschis. Specie mai răspândită ca cea precedentă, regăsindu-se în poduri părăsite şi scorburi în zona de deal, rar în peşteri.

Genul Barbastella

2 specii în lume, una în Europa şi în România:

Înapoi

Liliacul cârn (Barbastella barbastellus)

de dimensiuni medii, lungimea corpului de 45-58 mm, a antebraţului de 36,5-43,5 mm, botul turtit, urechile sunt concrescute la bază, tragus triunghiular cu vârf lung şi ascuţit, blana aproape neagră cu nuanţe de gri şi maroniu, pintenul ajunge până la jumătatea uropatagiului, are o epiblemă abia schiţată, aripi lungi şi înguste. Specie rară, periclitată în toată Europa, se regăseşte în păduri bătrâne în scorburi, iarna şi în peşteri în fisurile rocii.

Genul Miniopterus

Cuprinde minim 19 specii dintre care unu în Europa şi în România:

Înapoi

Liliacul cu aripi lungi (Miniopterus schreibersii)

de dimensiuni medii, lungimea corpului de 50-62 mm, a antebraţului de 45,4-48 mm, bot foarte scurt, craniu boltit, urechi scurte, triunghiulare, nu proemină din conturul capului, tragus scurt îndoit către interior, cu vârful rotunjit, blana spatelui de culoare gri maroniu sau cenuşiu, burta de un gri mai deschis, pintenul ajunge până la o treime sau maxim o jumătate a uropatagiului, nu prezintă epiblemă. Specie periclitată în toată lumea, cândva cu colonii de peste zece mii de indivizi, astăzi numărul lor sa redus drastic, în România existând o populaţie de reproducere de circa 20 000 mii de indivizi, specie exclusiv cavernicolă, migrează pe distanţe mari până la sute de kilometrii.

Share: Share on FacebookShare on Google+Email this to someone